Ce facem în autoizolare?

”[...] Puterea/ O rană în omul rămas/ Lăsată de omul plecare.”

Lăstar - Laura Muruzuc (MAUD)

Laura Muruzuc, o poetă contemporană, exprimă într-o manieră proprie trăirea fiecărei persoane care a fost nevoită să trăiască în lipsa unui om nespus de drag. Om care, din diferite motive sau circumstanțe, a fost nevoit(ă) să plece într-o altă țară sau într-un alt oraș.

În momentul de față, însă, aleg să fac o paralelă între aceste versuri și situația în care ne aflăm cu toți. Și anume, autoizolarea datorată pandemiei.

Vă întrebați, firește, care este analogia?

Ei bine, dacă stăm și ne gândim puțin, în prezent, fiecare suntem puși în situația de a petrece mult mai mult timp cu noi înșine, decât obișnuiam să o facem până de curând. Disconfortul asociat survine faptului că majoritatea dintre noi nu suntem predispuși spre introspecție. Astfel încât, puși față în față cu propria persoană, parcă nu ne mai regăsim.

Anterior acestei perioade, o zi tipică implica gestionarea timpului și a resurselor pentru a duce la bun sfârșit toate task-urile asumate. De câte ori nu am auzit expresia ”nu am timp” sau ”am prea multe de făcut” sau chiar ”nu îmi ajung 24 de ore pentru a face tot ceea ce mi-aș dori”. Și uite așa fugeam de dimineața până seara, de la un ”checkpoint” la altul, bifând, de pe o listă mentală, fiecare sarcină în parte până când se lăsa noaptea. Iar apoi, ne străduiam să mai dobândim câteva grame de energie pentru a le oferi și persoanelor semnificative sau chiar nouă înșine. Fără doar și poate, pentru ca, prin regenerarea energiei, să ne încărcăm bateriile pentru ziua următoare când inevitabil o luam de la capăt.

Fiecare zi era aidoma celei de pe urmă. Acțiunile se îndepărtau din ce în ce mai mult de valorile personale și de ceea ce consideram de-a pururi important.

Poate că, uneori, atunci când mai aveam câte o clipă de respiro, ne mai surprindeam întrebându-ne cum am ajuns ”aici”? Unde sunt eu cel/cea care avea atât de multe aspirații? Unde este femeia/ bărbatul care considera că nimic nu este mai de preț decât familia? Unde este copilul care îți dădea răgaz să se descopere?

Răspunsul venea necontenit: ”S-a pierdut”. ”S-a maturizat”. ”M-am lăsat(ă) purtat(ă) de tumultul vieții cotidiene”. ”M-am schimbat”.

Și iata-ne puși în fața faptului împlinit.

Noi SUNTEM ”omul rămas”. Noi avem mai mult decât ”[...] o rană [...]/ Lăsată de omul plecare”. Dar avem și puterea de a ne regăsi.

Poate părea trist. Și pe alocuri, este. Dar, nu este verdictul absolut.

Vă propun să folosim acest interval de timp pentru a ne redescoperi și pentru a-i prețuim pe cei dragi de lângă noi.

Haideți să ne bucurăm de faptul că sintagma ”nu am timp” nu mai are nicio putere asupra noastră. Știu că nu este ușor și că stă în natura noastră umană să ne dorim cu ardoare ceea ce nu putem avea. Și mai mult decât atât, avem tendința de a minimiza importanța și valoarea lucrurilor pe care le posedăm.

Vă provoc să fim optimiști! Să încercâm să ne axăm pe partea plină a paharului, căci partea goală este prezentă oricum.

Inevitabil, această perioadă se va sfârși și ea. Dar, stă la latitudinea noastră cum alegem să o petrecem. Pentru că, negreșit, va veni și momentul când vom pune punct. Și de la capăt!